Istoric

Mănăstirea Agapia este unul dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate monumente din această parte a ţării, căutat de un mare număr de vizitatori dornici să vadă o străveche vatră de credinţă şi cultură, dar şi un nepreţuit tezaur de artă, unic prin capacitatea sa de a dezvălui specificul şi originalitatea spiritualităţii româneşti.

Puţini ştiu însă că începuturile acestui vestit aşezământ monastic, ce izvodeşte parcă din peisajul mirific pe care-l desfăşoară Muntele Muncelu, Dealul Mare şi Dealul Crucii, sunt strâns legate de existenţa unui schit ce-a dăinuit până astăzi, la o distanţă de aproximativ 2 km, într-o poiană ce te îmbie la popas pe poteca de peste munte care leagă valea Agapiei de valea pârâului Secu.
Tradiţia, consemnată şi în unele vechi manuscrise, a păstrat numele sihastrului Agapie care, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, ar fi ridicat împreună cu ucenicii săi o bisericuţă de lemn pe locul astăzi numit "Livada părinţilor". Numele acestui monah, care în limba greacă înseamnă "drag", "dragoste" (faţă de aproape), s-a transmis nu numai obştii isihaste pe care a condus-o, ci şi munţilor din jur, pârâului şi mai apoi aşezării din vale.

Distrusă de o avalanşă de zăpadă chiar într-o zi de Paşte, biserica lui Agapie a fost refăcută pe o altă temelie în "Poiana lui Eufrosin" aflată în apropiere, primind hramul puţin obişnuit "Minunea Arhistrategului Mihail din Colose", care se mai serbează şi astăzi în ziua de 6 septembrie. Abia la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui următor s-a construit o biserică pe actualul amplasament al sihăstriei de la Agapia din Deal (Agapia Veche), atunci când şi biserica din "Poiana lui Eufrosin" s-a ruinat şi nu a mai putut fi folosită.

Prima menţiune documentară s-a făcut prin Hotarnica lui Ilieş Vodă din 1437, care delimitează moşia Mănăstirii Agapia de cea a Mănăstirii Neamţ. După această dată, numele mănăstirii a mai apărut în diferite documente şi însemnări din 1452, 1464, 1476, 1498 etc. atestând existenţa sa pe toată perioada secolului al XV-lea, când obştea monahală a crescut mereu, bucurându-se de un prestigiu tot mai mare şi de atenţia voievozilor ţării, printre care şi Ştefan cel Mare, care o apără şi o înzestrează. În aceste condiţii, bisericuţa de lemn de la Agapia din Deal a devenit neîncăpătoare, punându-se cu necesitate problema ridicării unui nou edificiu, mai mare şi mai trainic, pe măsura locului pe care acest aşezământ îl ocupa printre celelalte mănăstiri ale Moldovei.